Crestinismul si Artele Martiale
Motto:
„Eu, deci, alerg dar nu ca si cum nu as sti incotro alerg. Ma lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste in vant. Ci ma port aspru cu trupul meu si il tin in stapanire Ca nu cumva altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic.” Corinteni 9:26-27
Acest material apare ca o necesitate de punere in acord, fiind Crestini si in acelasi timp practicanti de Arte Martiale, interferenta celor doua tipuri de spiritualitate fiind pentru majoritatea dintre noi benefica. Multi se vor intreba daca nu vom gasi o prapastie de netrecut intre cele doua perspective.
Noi le raspundem ca, fara a trece cu vederea diferentele existente, constientizandu-le pentru o mai buna intelegere si interpretare, putem fara a forta nota, sa gasim puncte de confluenta/suprapunere intre Crestinism ca religie a intelegerii, a iubirii si Artele Martiale ca sistem filozofic si moral, metoda de cunoastere si autocontrol.
Dupa studiul a numeroase titluri din ambele domenii am concluzionat ca de multe ori totul incepe, sau se sfarseste cu o problema de nuanta. Orice subiect de discutie, oricat de controversat ar fi, poate fi privit din mai multe puncte de vedere, mai mult sau mai putin cuprinzatoare, mai mult sau mai putin obiective.
Fara a intra in subtilitati dogmatice si/sau in profunzimi metafizice am dorit sa scriem despre cateva asemanari ideatice si puncte de convergenta ale celor doua orizonturi existentiale, dar speriati fiiind de vastul domeniu neexplorat si infricosati, fara motiv, de rezultatul cautarilor noastre, am ramas pana nu demult doar in stadiul de proiect.
Probabil se vor gasi destui care sa ne acuze de superficialitate si naivitate, dar nimeni nu va putea, sper, sa ne puna la indoiala buna credinta si dorinta intima de a apropia credinciosii Crestini de adevaratele Arte Martiale si implicit de cei care le practica, pentru ca toti cautam Calea, Adevarul si Viata, dar fara a uita ca orice individ fiind unic si irepetabil poate merge pe „Drumul” sau. Oricum, accentul credem noi, trebuie pus nu atat pe ce „Cale” mergem, cat pe calitatea si sensul acesteia, pe tinta finala.
Cu toate acestea, de multe ori,un bun Crestin ca om religios nonviolent nu doreste apropierea de Artele Martiale, care prin definitie au fost arte de razboi, de lupta si supravietuire. In epoca moderna, contemporana, majoritatea Artelor Martiale nu mai sunt ceea ce au fost la inceputuri, au devenit forme de creatie, Arte in adevaratul sens al cuvantului, iar adevarata Arta nu poate fi conceputa fara valoare morala.
Artele Martiale au un scop bine stabilit, mai ales in prezent,si anume elevarea spirituala, fara a propune noi „modele”, acestea ofera doar modele intermediare pe calea fiecaruia spre desavarsire, practicantii de Arte Martiale fiind, la fel ca si Crestinii, mereu pe „Cale”.
Totodata majoritatea Artelor Martiale sunt predate ca forme avansate de cultura si educatie, avand pe lista de prioritati atat intregirea si armonizarea culturii spirituale cat si pastrarea vitalitatii fizice, ambele avand nevoie de antrenament permanent, simultan sau succesiv, tinta finala fiind ca si in religia crestina „biruinta trupului, inaltarea firii”.
Din nefericire ignoranta si orgoliul rezolvarii imediate si comode a unei probleme complexe, cu diferite trepte de intelegere, determina unii oameni credinciosi si chiar unii oameni ai bisericii sa critice nejustificat sportul in general si Artele Martiale in special, considerandu-le pe nedrept ca fiind ultimele preocupari in drumul uman spre desavarsire.
Se uita cu buna stiinta ca „templul” in care sufletul lucreaza, aici pe pamant, este corpul, care fara indoiala are si el aportul sau in evolutia spirituala a omului si ca numai cine are suflet sanatos poate pastra atat sanatatea trupului cat si pe cea a spiritului.
Adevaratele Arte Martiale sunt coordonate de forta virtutiilor morale si numai sub comanda spiritului, iar cultura mintii si a sufletului trebuie sa fie prioritara in procesul psiho-pedagogic al practicantilor, evident fara a neglija cultura fizica, ajutand astfel la modelarea pozitiva a caracterului si personalitatii acestora, instructorii/antrenorii autentici fiind atat „calauze spirituale” cat si „antrenori culturali”.
Deasemenea, Artele Martiale sunt un mijloc de „inaltare” al omului, iar cluburile sunt sau ar trebui sa fie scoli morale de inobilare a sufletului, triumf al adevarului si dreptatii stiut fiind ca cei care isi stapanesc trupul isi elibereaza fortele sufletului si cele ale spiritului, devenind mai linistiti in interior si mai buni. Cred ca orice om de buna credinta poate observa cu usurinta similaritatile si punctele de contact intre cele doua moduri de traire.
Si acum cateva lucruri despre competitii. Pana nu demult Artele Martiale nu au avut competitii, latura sportiva recent aparuta fiind considerata doar o „necesitate” pedagogica, o etapa de autocunoastere si evaluare intermediara si relativa in raport cu ceilalti, dealtfel aceasta latura nu trebuie, sau nu ar trebui sa fie, un scop in sine.
Intrecerea sau lupta este doar cu tine, partenerii de concurs fiind doar „trepte de cunoastere” atat in confruntari fizice directe cat si ideatice, care pot ajuta la descoperirea sinelui, dezmortind spiritul si trupul, concursurile nefiind nici pe departe simple „batai” sau spectacole senzationale care provoaca voluntar dureri fizice si rani morale.
Confruntarea, competitia sportiva, care tinde spre olimpism dealtfel, mai are ca scop si pregatirea tinerilor pentru viata, pentru concurenta cat si constientizarea limitelor noastre actuale, a lumii reale cu partile ei bune si rele stiut fiind ca de multe ori natura umana se manifesta violent, iar viata este aproape tot timpul o „lupta” adevarata.
Este adevarat, din pacate, ca in cadrul unor cluburi se formeaza o psihoza negativa vis-a-vis de competitiile sportive, dar acestea sunt exceptii, devieri si exagerari, care nu caracterizeaza spiritul Artelor Martiale si nu pot pune in discutie adevarurile sau potentialul educativ al acestora.
Lumea in care traim nu este nici pe departe perfecta, „imblanzita” de regulamente, conventii si protectii, iar din nefericire legile pe care societatea le-a stabilit pentru protectia individului nu sunt suficiente si sunt considerate de unii ca fiind create tocmai pentru a fi incalcate.
Latura de autoaparare din Artele Martiale este, dupa cum se poate observa, motivata de societatea contemporana, in care admitem sau nu, exista (inca) violenta si nu in ultimul rand pentru a invata sa aparam, in limita posibilului omenesc, pe cei slabi de cei puternici si violenti.
Credinta crestina nu ne permite sa uitam ca indiferenta, neamestecul si frica, sunt pacate, iar mania si violenta sunt interzise si pedepsite cand sunt gratuite, dar atunci cand sunt motivate de situatii limita, in cazuri extreme, dramatice si irationale, cand se opun raului, sunt acceptate, nimic nefiind interzis si rau in sine, numai exagerarile si reaua intrebuintare.
Dupa cum cu usurinta se poate observa intre Crestinism si Artele Martiale nu exista contradictii, cel putin la acest nivel, cele doua cai de cunoastere si traire se integreaza reciproc, coexistenta lor benefica fiind posibila fara probleme…
Epilog:
Toti dorim mai mult, toti dorim o competitie cu cei din jurul nostru. E bine, e rau? Credem ca este bine daca dorim sa ne cautam si sa ne depasim atat limitele fizice”exterioare”, cat mai ales limitele „interioare”, cele spirituale si sufletesti, pentru a ne realiza pe sine ca OAMENI, ca fiinte demne de a fi „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”.
Articol preluat de pe http://www.fudoshin.ro/spiritualitatea/crestinism.php
