Blog

de George S. Ledyard

publicat în AikiWeb columns septembrie 2005

Pe timpul verii am luat vacanţă de la responsabilităţile de scriitor. Gândurile mele privind Aikido şi propria-mi practică păreau departe de discuţiile interminabile despre artele marţiale mixte şi Aikido, dacă o anume ryu face Aikido autentic aşa cum era el făcut de O-Sensei (totdeauna cu deducţia că altele nu o fac), oare Aikido funcţionează într-o luptă reală, dacă trebuie sau nu trebuie să-i facem rău unui atacator într-o confruntare stradală etc. Astfel de numeroase discuţii despre Aikido care au loc denotă o asemenea lipsă de înţelegere despre ce este această artă încât e aproape imposibil să porneşti o discuţie fără să pari că ataci convingerile cele mai de preţ ale celuilalt, rezultatul fiind agravarea conflictului şi în nici un caz o înţelegere mai bună.

Am participat şi anul acesta la Aiki Expo şi m-am simţit minunat. M-am întors şi plin de speranţă şi pesimist în ceea ce priveşte viitorul Aikido-ului. Am văzut instructori de înalt nivel, recunoscuţi, prezentând un Aikido atât de îndepărtat de ce văd eu a fi esenţa acestei arte încât ezit să folosesc acelaşi termen pentru a descrie ceea ce făceau. Acest lucru depăşeşte cu mult simplele interpretări diferite sau stiluri ale Aikido-ului S-a ajuns la un punct în care trebuie să spun că o parte din ceea ce văd nu mai e o altfel de abordare a Aikido-ului, e pur şi simplu Aikido prost. Dacă nu există aiki, cum poate fi arta denumită aiki-do?

Toby Threadgill Sensei a ţinut în această vară în dojo-ul meu unul dintre cele mai bune seminarii pe care le-am găzduit vreodată. Acest lucru mi-a permis să-mi formez un punct de vedere despre cum a evoluat tehnica noastă când s-a mişcat dintr-una orientată marţial spre una orientată spiritual. Am stat mult cu Ushiro Kenji Sensei la tabăra de vară din Munţii Stâncoşi, în august Am avut, de asemenea, norocul să vorbesc cu Saotome Sensei despre ce observasem în timpul acestei pregătiri. La un moment dat i-am spus lui Saotome Sensei că să fii aruncat de el şi să fii aruncat de Ushiro Sensei se simte foarte asemănător; că înainte de a fi atins de fiecare din ei, îmi mutaseră deja mintea (ca în kokoro) şi deci îmi învinseseră mişcarea fizică. A răspuns că asta e pentru că ambii folosesc aiki; că, după părerea lui, Ushiro Sensei făcea Aikido în ciuda faptului că arta sa se numea Karate şi că punea accentul pe lovituri.

Saotome Sensei a rămas totdeauna la părerea că nu există stiluri în Aikido. Pot exista diverse abordări ale diferiţilor instructori dar arta în sine e infinită şi nu poate fi înregimentată în definiţii fără a deveni mai puţin decât e. Acest lucru m-a determinat să evaluez ce cred eu despre Aikido că e şi că nu e. Am sentimental că mi s-a dat un dar incredibil. M-am antrenat cu mulţi dintre cei mai buni instructori de Aikido din lume. În plus, am fost îndeajuns de norocos să mă antrenez şi să sufăr influenţa câtorva instructori de vârf din alte tradiţii marţiale, japoneze şi non-japoneze. Am sentimental puternic că e misiunea generaţiei mele de instructori să transmitem mai departe, cât de larg se poate, cât de mult putem din ce ne-a fost dat de fabuloşii noştri profesori înainte de se pierde în întregime. Noi suntem ultima generaţie care s-a antrenat cu elevii fondatorului artei..

Transmisia corectă a artei merge mult mai departe de modul în care se ţin mâinile pentru aplicarea nikkyo, unde pe gât sau pe umăr se pune mâna pentru irimi nage Acestea sunt detalii tehnice şi adeseori nu contează sau contează foarte puţin în faptul că o tehnică “merge” cu adevărat. Unui instructor trebuie să-i fie clar despre ce elemente din esenţa artei predă. Astfel poate conduce practica elevilor săi spre dobândirea acestor cunoştinţe esenţiale. Pe măsură ce m-am luptat să ajung la ceea ce cred eu a fi elementele esenţiale ale artei noastre şi să dezvolt căi de transmitere a acestor elemente propriilor mei elevi, am ajuns la câteva concluzii. A trebuit să-mi clarific ce cred eu despre Aikido că este şi că nu este. Iată câteva din ideile mele despre acest subiect.

În primul rând, nu putem îndepărta fondatorul, Morihei Ueshiba, din artă pretinzând în continuare că arta are ceva de-a face cu arta pe care a creat-o. După al doilea război mondial au fost luate o serie de decizii – din motive care pe vremea aceea aveau sens – de a seculariza arta care urma a fi transmisă lumii ca Aikido. Pe vremea aceea Shinto căzuse în dizgraţie, versiunea Shinto, mai degrabă ezoterică, a lui O-Sensei părea anacronică. Aşa că atunci când fiul său, Kisshomaru, a publicat prima sa carte despre Aikido în anii cincizeci, secţiunea despre spusele fondatorului conţinea un “potpuriu” de aforisme aparent minunate complet scoase din context, jupuite de toate referirile evidente la Shinto de către Kisshomaru, Arikawa Sensei şi alţi instructori importanţi de la Aikikai. Aceste zicale au ajuns să devină practic singura perspectivă pe care străinii au avut-o asupra temeliilor filozofice / spirituale ale acestei noi arte.

Eu cred că este crucial ca O-Sensei să fie repus în ecuaţia Aikido. O înţelegere mai bună a lumii sale metafizice ar începe să deschidă ochii practicaţilor “New Age” de aikido – bine intenţionaţi dar prost informaţi – asupra interpretării lor mult prea simpliste şi naive a ceea ce fondatorul a crezut cu adevărat. Acest lucru e important pentru conturarea direcţiei în care se îndreaptă mulţi oameni cu antrenamentul lor şi asupra a ce aleg să se concentreze. Adâncimea viziunii spirituale a fondatorului trebuie investigată şi diseminată. Asta pentru a înţelege nu numai cum se dezvoltă aikido ca practică spirituală ci şi cum se dezvoltă ca artă marţială veritabilă. În articolul său “Ascuns la vedere” (Hidden in Plain Sight) de pe website-ul Aikido Journal, Ellis Amdur Sensei lansează ipoteza deosebirea dintre giganţii artelor marţiale ca Morihei Ueshiba şi elevii lor cu abilităţi mai pedestre au fost practicile interne ale primilor.

În articolul său “Trei piloni ai Aikido”, Stan Pranin vorbeşte despre cât de important în dezvoltarea fondatorului a fost timpul petrecut la cartierul general Omotokyo înainte ca secta să fie epurată de către guvernul japonez. Cel mai apropiat elev al lui era pe atunci nepotul său, Inoue Noriaki care a ajuns să predea propria-i viziune asupra artei, Shinei Taido. Inoue Sensei era un discipol entuziast al sectei Omotokyo şi practicile şi principiile acesteia i-au influenţat practica. Un lucru interesant, el este considerat de mulţi ca fiind cel mai asemănător cu fondatorul Aikido în mişcări şi în sofisticarea tehnicilor. Poate datorită faptului că şi el a participat de-a lungul vieţii la exact aceleaşi tipuri de exerciţii interne practicate de fondator? Amdur Sensei face o treabă excelentă explorând acest subiect în articolul “Ascuns la vedere”. Aşa că voi trece la alte aspecte pe care le consider esenţiale practicii Aikido.

Pentru a fi considerat într-adevăr Aikido, în cadrul unei tehnici trebuie folosit aiki în locul unui simplu avantaj mecanic. O artă care foloseşte doar tehnici mecanice eficiente este o formă de jiu-jutsu dar nu este o artă aiki. Ceea ce caracterizează aiki este relaxarea completă, lipsa de tensiune, absenţa foţei musculare. Aceasta este dimensiunea în care mintea oponentului este afectată înainte de a se ajunge la o schimbare în starea sa fizică. Cu siguranţă, putem observa că există elevi direcţi ai fondatorului care nu par a întruchipa aceste atribute Am ajuns la concluzia, eretică pentru unii, sunt sigur, că aceşti practicanţi fac pur şi simplu un Aikido mai sărac, aşa cum în propria mea generaţie de profesori unii au reuşit să se apropie de abilităţile profesorilor lor iar alţii s-au oprit brusc, fie din neputinţa de a atinge sofisticarea profesorului, fie din lipsa hotărârii trebuincioase pentru a face saltul la nivele superioare ale tehnicii.

Metodologia noastră de antrenament tinde adeseori să interfereze cu genul de relaxare necesar pentru a permite unei tehnici să înceapă să funcţioneze pe plan mai mult energetic decât fizic. Mulţi instructori imprimă teamă în elevii lor, lovindu-i fizic, chiar vătămându-i. Asta în numele Budo-ului bazându-se pe supoziţia greşită că de vreme ce lupta este brutală şi înspăimântătoare, la fel trebuie să fie şi antrenamentul, pentru a obişnui elevul cu sentimentul fricii. Este greşit! Poate servi să facă profesorul să arate bine prin crearea unei atmosfere în care elevii îi cedează profesorului de frică, dar produce artişti marţiali de slabă calitate. Acest proces de desensibilizare mai degrabă produce tensiune decât o atenuează. Creează o stare mentală care se concentrează pe nevoia de a se apăra şi a controla în loc să accepte atacul şi să permită procedeului să se manifeste spontan în funcţie de modul în care evoluează cele două persoane implicate.

În loc să imunizeze elevul la frică, acest gen de practică internalizează frica. Dacă modul cuiva de antrenament inoculează frica şi provoacă desensibilizare, când se ajunge la o situaţie reală, practicantul va apela la aceleaşi emoţii pe care corpul lui a învăţat să le asocieze cu aptitudinile motorii utilizate. De aceea e de o importanţă vitală ca antrenamentul să fie făcut într-o manieră progresivă care va învăţa elevul cum să gestioneze energia din ce în ce mai mare pe care o primeşte cu o intenţie crescută fără a provoca tensiuni în mintea sau în tehnica sa. Numai atunci elevii pot descoperi funcţionarea principiilor aiki în procedeul lor. Corpul / mintea trebuiesc reeducate pentru a crede că relaxarea e calea de a fi în siguranţă când eşti atacat, nu răspunsul cu tensiune fizică şi teamă.

Următorul aspect pe care-l consider a fi esenţial în Aikido este că e o formă de Budo. E nevoie de multă dedicare pentru a-l stăpâni. Pregătirea trebuie să fie o chestiune de viaţă şi de moarte, nu pentru că există riscul de a fi ucis în timpul antrenamentului, ci mai mult pentru că elevul trebuie să fie conştient că prin însăşi înscrierea sa în programul de antrenament s-a angajat să-şi cheltuiască cea mai preţioasă şi cea mai limitată dintre resurse, şi anume timpul, pentru a practica Aikido şi nu o altă activitate. Fiecare moment petrecut făcând Aikido e un moment pe care nu-l petrecem la muncă, nu-l petrecem cu familia (decât dacă suntem norocoşi), navigând, jucând tenis, exersând la chitară Dacă nu suntem pasionaţi de practică, ar trebui să abandonăm şi să găsim altceva de care să fim pasionaţi. Avem foarte puţin sau chiar de loc de câştigat din antrenamente sporadice, din prezenţa fără tragere de inimă pe saltea, din a ne strădui fără hotărâre să stăpânim arta. Desigur că se poate să ne placă să venim la dojo, poate ne simţim bine în compania colegilor, poate instructorul e un personaj inspirat. Dar nu putem avea ideea greşită că facem altceva decât Aikido-Lite.

Fie că ne confruntăm cu un inamic exterior sau cu propriii demoni, pregătirea transformării personale reale pentru “întâlnirea cu sabia” cere un efort susţinut şi nu se obţine uşor. Când antrenamentul e numai distracţie şi plăcere tot timpul, nu încercăm să ne depăşim limitele. În încercarea de a face Aikido accesibil unui mai mare număr de elevi, mult din Aikido-ul modern a fost golit de conţinut. Nimeni nu mai e nevoit să-şi înfrunte temerile, să spargă blocajele interioare, să dezvolte atitudinea de luptător care este simbolul Budo. Totul se reduce la a afirma valoarea unui elev, spunându-i că e bine indiferent de realitate. Nimeni nu pică la examenul de grad pentru că asta i-ar face pe oameni să “se simtă prost”. Orice nivel de performanţă tehnică la un test va fi OK pentru că fiecare are felul său de a-şi aduce contribuţia

Ăsta nu e Budo. Pregătirea în Budo recunoaşte că e posibil să dai greş şi că nu se poate reuşi decât prin muncă grea şi prin hotărâre. Nu e suficient să fii o persoană drăguţă. În fiecare zi mor oameni drăguţi. În pregătirea Budo e vorba de fapt de a recunoaşte că nici o cantitate de antrenament nu ne va face “infailibili”, că până la urmă ne vom confrunta cu propriul sfârşit şi nu putem controla când va fi acesta. Aşa că scopul adevărat al pregătirii Budo e să ne ajute să decidem ce vrem să fim în timpul şederii noastre limitate în această viaţă. Vrem să înfruntăm viaţa ca nişte luptători, cu capul sus, cu un spirit puternic, hotărâţi să lăsăm lucrurile cu puţin mai bune decât le-am găsit, sau ne ascundem, pretinzând că suntem nemuritori şi că avem tot timpul din lume, ajungând la sfârşit zăpăciţi că n-am avut suficient timp să facem ce-am fi vrut.

Latura marţială a Aikido e cea care determină individul să şi recunoască blocajele, să-şi înfrunte temerile. Rezultatul e imediat şi imparţial. Procedeul care nu e bun, nu merge. Irimi fie merge fie nu merge. Când nu merge ştii că n-a mers pentru că ai fost lovit. Bineînţeles, asta trebuie făcut în concordanţă cu principiile de a nu vătăma şi de a nu inocula teamă, aşa cum am subliniat mai sus. Asta nu înseamnă să storc tehnica de vlagă prin a-mi slăbi intenţia în calitate de uke. Dacă execut o lovitură, lovesc cu intenţia de 100% de a-mi plasa mâna exact pe punctul pe care voiam să-l lovesc. Fac asta cu toată viteza şi forţa pe care le-ar avea o lovitură reală dar ajustez ma-ai în aşa fel încât centrul loviturii să fie la suprafaţa ţintei în loc să penetreze în adâncul ei. Până la punctul de contact atacul e la viteză şi putere depline. În momentul contactului fizic atacul devine inofensiv pentru că nu există intenţia de a vătăma şi spaţiul e ajustat în aşa fel încât puterea fizică e disipată deşi intenţia de lovire e puternică.

Putem găsi dojo-uri unde nu există intenţia de a lovi. Uke doar întind braţele spre partenerii lor “ca şi cum” ar lovi. Antrenamentul în acest fel, după stadiul de începător foarte timpuriu, nu numai că nu aduce beneficii practicanţilor, e chiar dăunător. Uke nu manifestă nici o intenţie, rămâne slab în atacuri, n-are abilitatea de a ataca cu forţă şi viteză. Nage îşi formează un set complet fals de asociaţii despre timing, putere, cum să se armonizeze cu un atac, etc. Eram la un seminar la care Ikeda Sensei i-a cerut lui uke să-i dea un pumn. Uke a fost incapabil să execute lovitura, în ciuda cererilor repetate ale lui Ikeda Sensei. În final, Ikeda Sensei l-a trimis la loc fără să mai facă nici un procedeu cu el. Nu există procedeu dacă nu există atac.

Ambii participanţi la antrenamentul de Aikido fac Aikido. Mulţi se antrenează ca şi cum numai nage face Aikido şi uke e un atacant cretin al cărui rol e de a mima un atac ineficient şi apoi de a cădea pentru ca procedeul lui nage să reuşească. Non-rezistenţa, caracteristică atât tehnicilor lui uke cât şi a lui nage, e interpretată ca o formă de înţelegere prealabilă pentru a permite ca tehnica lui nage să reuşească, indiferent cât de ineficientă ar fi. Nici o învăţătură de profunzime nu poate fi însuşită în această manieră. Intenţia e falsă, energia fizică e falsă, prin urmare şi tehnica, nu contează cât de mult seamănă cu o tehnică de Aikido, este la fel de artificială.

Rolul lui uke e să iniţieze interacţiunea printr-un atac hotărât. Dacă mişcarea lui nage face acel atac dificil sau imposibil, uke se mişcă pentru a căuta o poziţie mai bună pentru a lansa atacul. Dacă nage afectează echilibrul lui uke, acesta se va mişca pentru a-şi redobândi echilibrul şi a continua atacul sau, dacă acest lucru nu este posibil, va merge împreună cu forţa aplicată, căutând o breşă pentru o contra-tehnică. Chiar în cazul în care, ca în practica începătorilor, nu e cazul execuţiei unei contra-tehnici asupra partenerului, uke se deplasează ca şi cum asta i-ar fi intenţia. Deci uke fie îşi continuă atacul, fie execută o contra-tehnică. Ceea ce neutralizează atacul şi previne un contraatac este tehnică eficientă din partea lui nage. E de aşteptat ca uke să se mişte în aşa fel încât să nu-şi crească propria vulnerabilitate la un moment dat. Îi este permis să se apere de un atemi dar nu trebuie să oprească pur şi simplu tehnica lui nage. A opri o tehnică e marţial invalid. Simpla oprire a unui tehnici ne lasă descoperiţi în faţa unui contraatac. Pe de altă parte, o contra-tehnică ne plasează într-un loc sigur în raport cu atacatorul şi reprezintă un răspuns corect la o tehnică ineficientă.

Multă lume lucrează sub impresia greşită că pentru ca uke să atace într-o manieră marţială şi validă trebuie să încerce să oprească tehnica lui nage. Este greşit. Treaba lui uke e să-ş termine atacul şi în acelaşi timp să-şi acopere breşele. Dacă simte nevoia să cadă pentru a se proteja, va cădea. Dacă şi-a pierdut echilibrul, se va mişca să-l recapete. Să te arunci pur şi simplu la pământ şi să te porţi ca şi când a avut loc cine ştie ce atac e prostesc. Aspectul non-rezistent al ukemi e menit să-l pregătească pe uke în exact aptitudinile care-i trebuiesc pentru a declanşa o contra-tehnică. Un uke bun nu va dezvălui că are de gând să facă o contra-tehnică până în momentul în care o va executa. Aşa că are nevoie să fie complet relaxat şi curgător până în clipa în care schimbă direcţia energiei şi devine centrul procedeului.

Următorul meu principiu esenţial al Aikido e că nu e fundamental o artă cu mâna liberă. Discuţiile comparând eficienţa în luptă a artelor marţiale mixte cum ar fi Jiu-jutsu brazilian arată că înşişi practicanţii de Aikido înţeleg greşit natura artei lor. Provenienţa tehnicilor de Aikido este din tehnicile folosite de samurai ca parte a sistemelor lor defensive care presupuneau că ambii parteneri sunt înarmaţi. Întreaga logică din spatele atacurilor pe care le folosim (prinderi de mână pentru a neutraliza scoaterea unei arme), fixări care sunt mai mult neutralizări temporare decât tehnici de imobilizare (îngăduindu-i cuiva să ajungă la arma de rezervă şi să-l lichideze pe atacator), lipsa tehnicii de luptă la sol (bună la un singur atacator dar dezastruoasă într-o situaţie cu mai mulţi atacatori când un al doilea atacator te poate lichida în timp ce tu îl “faci” pe primul) toate provin dintr-un sistem care presupune că ambele părţi sunt înarmate şi că probabil există mai mult de un atacator.

Cum am subliniat şi mai devreme, artele marţiale mixte sunt sport. Nu sunt luptă. Faptul că se pune un asemenea accent pe dezvoltarea unei forţe fizice extraordinare şi că e nevoie ca practicanţii să fie suficient de puternici pentru a încasa multe lovituri şi pentru a lupta în continuare denotă că nu este vorba de un sistem de luptă cu arme în care ar fi optime un corp şi o stare mentală cu totul diferite. Să le dăm celor doi oponenţi cuţite şi sutele de kilograme împinse la sală nu vor mai fi un avantaj. Abilitatea de a încasa lovituri nu înseamnă nimic dacă e tăiată o arteră. Luptătorii cu cuţitul trebuie să se mişte curgător şi evaziv. Fiind supra-agresiv nu ajungi decât să fii ucis mai repede. Artele marţiale mixte sunt pur şi simplu sporturi de luptă. Aikido e mai aproape de o luptă reală în logica sa esenţială deşi în antrenamente sunt multe care nu sunt făcute pentru luptă.

Antrenamentul cu arme e important în dezvoltarea unei înţelegeri mai profunde a Aikido. Cum am mai declarat mai sus, logica interacţiunii din Aikido presupune un atacator înarmat şi un apărător înarmat. Asta nu înseamnă că acea tehnică nu poate fi aplicată într-o situaţie fără arme, dar convenţiile de mişcare şi poziţionare au înţeles numai dacă introducem armele în ecuaţie. În anii ‘30 O-Sensei l-a adoptat pe Nakakura Kiyoshi şi l-a desemnat succesorul său. Nakakura Sensei era unul din giganţii kendo-ului modern. Întrebat de ce l-a ales pe Nakakura să-i urmeze, O-Sensei a declarat că Kendo e mai aproape de Aikido decât Judo. Mă întreb câţi din practicanţii de Aikido ar spune acelaşi lucru. Dacă ne uităm la exemplul oferit de fondator de-a lungul vieţii, observăm că propriile sale investigaţii marţiale s-au concentrat din plin pe arme după anii de început ai pregătirii sale. Practic toată pregătirea cu mâna liberă în jiu-jutsu şi aiki jujutsu a avut loc spre începutul carierei sale. Pe măsură ce şi-a dezvoltat arta a ieşit continuu de pe calea sa pentru a veni în contact cu diverse sisteme de arme. S-a antrenat cu yari, juken şi ken. Ştim că a avut tangenţe cu tehnicile de kenjutsu ale şcolii Kashima Ryu deşi n-a avut nici o licenţă şi pur şi simplu a folosit tehnicile în contextul Aikido în loc să le stăpânească în contextul lor firesc, Kashima.

Saotome Sensei ne-a spus că oricând îi punea lui O-Sensei o întrebare despre o tehnică, acesta era tentat mai tot timpul să ia bokken-ul şi să demonstreze ce însemna din perspectiva sabiei. Acesta e modul în care îşi imagina ceea ce făcea, totuşi, azi, studiul armelor fie lipseşte fie e foarte superficial tratat. Totuşi, dacă privim la uchi deshi ai fondatorului, cei care ies într-adevăr în evidenţă sunt cei care au venit din plin în contact cu lucrul cu armele. Shirata Sensei, Hikitsuchi Sensei şi Mochizuki Sensei au avut cu toţii şcoală de sabie la bază şi ştiau cum se mânuieşte o lamă. Tohei Sensei făcuse antrenamente extensive de jo. Bineînţeles, Saito Sensei a făcut mai mult ca oricine pentru a sistematiza lucrul fondatorului cu armele şi era renumit pentru accentul pus pe studiul armelor. Dintre deshi de după război se poate vedea efectul antrenamentului extensiv cu armele în Aikido-ul lui Saotome, Imaizumi, Chiba, Tanemura, Nishio, Kanai, şi aşa mai departe. Dacă se compară tehnicile uchi deshi-lor care au beneficiat de antrenament semnificativ cu armele cu cele ale deshi-lor care nu, se poate vedea clar că în general elevii care au studiat arme se mişcă într-un mod mai ferm şi mai precis decât cei care nu au studiat.

În Aikido nu e nevoie de vătămare fizică. Când mă uit la semenii mei din Aikido, la cei care sunt aici de mai bine de 30 de ani, văd un grup de oameni cu trupurile consumate. Foarte puţini mai pot să execute căderi datorită problemelor la genunchi, gât, spate sau umeri. Am comparat această situaţie cu cei pe care-i cunosc de la alte arte marţiale ca aikijutsu, kenjutsu, chiar Systema (o tradiţie aiki non-japoneză). Practicanţii lor în vârstă sunt aproape toţi în stare mai bună decât semenii lor din Aikido care sunt foarte şubreziţi în vreun fel sau altul.

O parte din acestea sunt cauzate de părerea abuzivă şi de-a dreptul incorectă că să fii rănit de instructor face într-un fel parte din antrenament. Un instructor avansat de Aikido a fost auzit la Aiki Expo explicând că nu ne rănim elevii din răutate, ci din dragoste pentru ei. Acesta e modul de gândire disfuncţională pe care membrii abuzivi ai familiei o folosesc ca să-şi justifice acţiunile. Profesorii abuzivi produc elevi abuzivi. Pentru că acest subiect a fost tratat pe larg de Ellis Amdur Sensei în cartea sa, “Duelând cu O-Sensei”, nu voi merge mai departe. E suficient să spun că, dacă te antrenezi într-un loc unde instructorul îşi agresează regulat elevii, fugi, fugi!

Cauza reală a leziunilor în Aikido are două laturi. Întâi e ideea greşită că uke trebuie să se opună tehnicii lui nage ca să fie “marţial”. De fapt, în afară de a fi marţial incorect, aşa cum am discutat mai devreme, rezistenţa solicită foarte mult corpul. În special spatele este foarte solicitat când un uke care a generat o cantitate mare de forţă prin atacul său încearcă să-şi oprească partenerul să-şi execute procedeul. Prin rezistenţă, spre deosebire de contra-tehnică, energia procedeului este capturată în corp în loc să fie disipată prin mişcare. Acest lucru e valabil şi când studiem un stil mai fizic de Aikido. Acolo sunt tehnici care nu se pot face decât de către practicanţi musculoşi şi cu osatură puternică. Încercarea celor mai mici de statură de a aborda aceste stiluri are ca rezultat suprasolicitarea corpului, în special a spatelui. Aşa că rezistenţa este prea incorectă marţial şi prea nesănătoasă pentru a fi de vreun folos.

A doua cauză pentru deteriorarea sănătăţii fizice a multor practicanţi de Aikido este impactul căderilor grele suportate de-a lungul multor ani. Eu consider că acest lucru nu e deloc necesar şi provine din ideea fundamental greşită că a arunca dur ar avea ceva de-a face cu a fi “marţial”. De fapt, în mare măsură, atemi waza e cea care face o tehnică marţială sau eficientă din punctul de vedere al luptei. Într-o luptă, tehnicile cu proiectări largi sunt contraproductive. Ele îi permit atacatorului să se elibereze şi apoi să se replieze, înnoindu-şi atacul. Într-o luptă reală o aruncare e menită să aducă oponentul direct jos într-o poziţie în care apărătorul poate aplica o fixare sau o imobilizare şi aplica o lovitură (cu sau fără o armă) pentru a termina decisiv confruntarea. Versiunile de luptă ale multor procedee sunt numai pregătiri pentru a aplica atemi waza în punctele vitale ale atacatorului. În realitate nu sunt deloc aruncări chiar dacă noi le exersăm astfel mai tot timpul.

Pe măsură ce mi-am dezvoltat o tehnică mai puţin fizică şi m-am îndreptat către energetic, consider, normal, că nu fac aruncări grele. În schimb, aplic un procedeu care afectează echilibrul partenerului, plasându-l într-o poziţie vulnerabilă în care pot să-l lovesc şi el nu mă poate opri eficient. La antrenament partenerul răspunde prin părăsirea spaţiului şi efectuarea unei rostogoliri. Într-o luptă reală împotriva unui atacator neantrenat, tehnica ar consta în mare măsură dintr-o diversitate de atemi waza urmate de o punere la pământ menită să pună atacatorul în dezavantaj tactic unde fie pot fi aplicate mai multe lovituri care să-l lichideze, fie aplicată o fixare pentru a încheia confruntarea fără a fi nevoie ca atacatorul să fie lovit suplimentar.

Poziţionarea şi folosirea corectă a atemi sunt cele care fac tehnica “marţial eficientă”, nu aruncarea dură a atacatorului. Antrenarea în această manieră îl face pe uke să înţeleagă că ukemi este defensivă, menită să îl îndepărteze din spaţiul deja controlat de apărător. De asemenea îl încurajează pe nage să rămână relaxat pe parcursul tehnicii pentru a fi gata în orice moment să aplice atemi waza sau să se apere de un atemi din parte atacantului. Încercarea de a arunca dur în mod artificial introduce tensiune în mişcarea apărătorului şi trebuie evitată. Dacă ne antrenăm în acest fel, numărul de căzături cu oase lovite, periculoase pentru sănătate e foarte mic. Este şi eficient marţial şi mult mai sănătos să ne antrenăm în acest fel.

Cel mai bun Aikido din lume se face în afara Japoniei. În timp ce vechea generaţie de uchi deshi se stinge rapid, nu e înlocuită cu profesori de aceeaşi talie. Aikikai Honbu dojo promulgă sistematic o formă de Aikido din care practic toate elementele menţionate mai sus lipsesc. Mulţi dintre instructorii care încearcă să ducă mai departe tradiţia aşa cum le-a fost transmisă de fondator şi de maeştrii deshi de după război constată că cei mai experimentaţi şi mai serioşi elevi ai lor sunt în străinătate, fie în Franţa, în Europa în general, Brazilia sau în Statele Unite. Mulţi dintre cei mai buni instructori de după război ca Tamura Sensei, Chiba Sensei şi Saotome Sensei nu s-au întors niciodată în Japonia să predea iar Aikido-ul din patria lor seamănă foarte puţin cu ceea ce predau ei elevilor lor străini.

Aceste idei despre Aikido sunt ale mele, desigur. Sunt sigur că există oameni care nu sunt de acord cu aproape tot ce am spus. E treaba lor acestea sunt principiile călăuzitoare pe care le folosesc pentru a-mi pregăti elevii şi pe cei care participă la seminariile pe care le conduc. Îmi judec propriile idei după rezultatele lor. Până acum în acest mare experiment sunt foarte mulţumit de rezultate. Am mulţi elevi care sunt mult mai avansaţi comparativ cu mine după aceeaşi perioadă de timp. Doar timpul ne va spune.

(n. 11 mai 1952). Aikido 6 Dan Aikikai, Aikido Schools of Ueshiba. Aikido & Defensive Tactics Instructor. N. în Syracuse, NY. Elev direct al lui Mitsugi Saotome începând din 1976 la Washington DC Aikikai. După ce s-a mutat în zona Seattle în 1982, a urmat Şcoala de Aikido din Seattle cu Mary Heiny ca şi Seattle Aikikai cu Bruce Bookman. Alte influenţe în pregătirea aikido includ pe Hiroshi Ikeda, Tom Read, Ellis Amdur şi William Gleason. În 1986, devine instructor principal la Şcoala de Aikido din Seattle până în 1989 când deschide Aikido Eastside unde predă în prezent. În 1993, a înfiinţat Opţiuni Tactice Defensive un program de pregătire a poliţiei în tactici de apărare bazat pe aikido şi a condus pregătire pentru departamente locale, corporaţii şi agenţii de securitate. De asemenea predă la Bellevue Community College un program de administrare a justiţiei criminale. A demonstrat la Aiki Expo 2002 în Las Vegas, Nevada. A predat Tactici Defensive la Aiki Expo 2003.

Articol preluat de pe http://aikidolj.blogspot.ro/