Povestiri ale maestrilor Budo

Un adept l-a intrebat pe Jigoro Kano: „Care este secretul judo-ului?

Kano i-a raspuns: „Nu inceta niciodata antrenamentul”.

Un tanar plin de entuziasm l-a rugat pe un maestru in arta sabiei sa-l accepte ca discipol. „Te voi sluji si ma voi antrena neincetat. Cat timp crezi ca imi va lua ca sa invat totul?”

„Cel putin zece ani”, i-a raspuns maestrul. 

 Este prea mult, a protestat tanarul. Sa spunem ca voi lucra de doua ori mai intens ca ceilalti. Atunci, cat timp imi va fi necesar?”

„Treizeci de ani”, i-a raspuns maestrul.

„Cum adica? s-a indignat tanarul. Eu imi doresc sa ating arta sabiei cat mai curand cu putinta”.

„In acest caz, i-a raspuns maestrul cu asprime, vei avea nevoie de 50 de ani. Cine se grabeste atat de tare este cel mai slab student”.

Desi confuz, tanarului i s-a permis sa ramana ca slujitor, cu conditia sa nu puna niciodata intrebari si sa nu atinga niciodata vreo sabie. El si-a petrecut urmatorii trei ani facand curatenie, gatind si facand tot felul de comisioane. Intr-o zi, maestrul l-a atacat pe tanar cu o sabie de lemn. El a continuat aceasta hartuire zi si noapte, pana cand tanarul si-a dezvoltat un al saselea simt, care ii permitea sa discearna un atac chiar inainte de a incepe. „Abia acum esti pregatit sa inveti”, i-a spus maestrul. El a inceput in sfarsit antrenamentul formal, iar adeptul a facut progrese rapide.

Maestrul spadasin Tsukahara Bokuden (1490-1572) se afla odata pe un mic feribot, cand un pasager foarte enervant a inceput sa-i puna la indoiala puterile si sa-l provoace cu o sabie. In timp ce acesta continua sa-l agaseze, Bokuden a atipit, lucru care l-a iritat cumplit pe pasager. El l-a trezit pe Bokuden si l-a intrebat manios ce stil de sabie practica. Bokuden i-a raspuns: „Fac parte din Scoala-care-iti-permite-sa-atingi-victoria-fara-sa-te-folosesti-de-sabie”. Pasagerul l-a provocat atunci pe Bokuden sa-i arate cum functioneaza acest stil atat de pompos. Bokuden a fost de acord, dar a sugerat sa se opreasca pe o insula din apropiere pentru a evita ranirea altor pasageri. Vasul a facut un mic ocol. De indata ce au ajuns la tarm, pasagerul agresiv a sarit repede, si-a scos sabia si si-a asumat postura de incepere. Bokuden parea sa-l urmeze, dar pe neasteptate, el a impins barca cu vasla si s-a indepartat de tarm. In trecere, el i-a strigat pasagerului uluit: „Asta inseamna sa-ti invingi adversarul fara a te folosi de sabie!”

Spre deosebire de multi spadasini din Evul Mediu care respingeau femeile, Bokuden avea o casnicie fericita si o familie numeroasa. Spre sfarsitul vietii, el a trebuit sa ia decizia care din cei trei fii ai sai sa fie principalul sau mostenitor si conducatorul scolii sale de sabie. Pentru a se decide, Bokuden i-a supus pe cei trei tineri urmatorului test: a plasat o perna din lemn deasupra usii glisante a camerei sale, potrivind-o astfel incat sa cada de indata ce cineva ar fi intrat in camera, dupa care i-a chemat pe rand pe cei trei. Inainte de a intra in camera, fiul cel mare si-a dat seama ca ceva nu este in regula. El a deschis cu grija usa, si-a bagat mai intai mana si a prins perna care cadea. Cel de-al doilea fiu a intrat direct in camera, dar a reusit si el sa prinda perna. Cel de-al treilea fiu a intrat si el direct, dar a reusit sa-si scoata sabia si sa taie perna in doua in timp ce aceasta cadea. Dupa ce le-a observat comportamentul, Bokuden a decis ca succesor sa-i devina fiul cel mare.

Un maestru spadasin avea trei adepti avansati. O data, el le-a dat dispozitie sa traverseze o vale ingusta in care se aciuase un cal salbatic, foarte aprig. Primul dintre adepti a intrat imediat in vale si a intampinat calul cu pieptul gol. El a reusit sa-i tina piept acestuia si a scapat fara sa primeasca nici o copita. Vazand cat de furios era calul, cel de-al doilea adept a preferat sa treaca prin vale catarandu-se pe peretii laterali ai acesteia, desi foarte abrupti, astfel incat a scapat si el neatins. Cand a aparut si cel de-al treilea adept, mergand absolut nonsalant, calul s-a calmat insa imediat, a dat din cap in semn de recunoastere, dupa care nu i-a mai acordat acestuia nici o atentie. Maestrul si-a numit ca succesor pe cel de-al treilea adept. 

O alta scoala de spada, cu un nume neobisnuit, a fost Mugan Ryu, „Scoala Fara Ochi”. Se spune ca fondatorul acestei scoli, Sorimachi Mukaku (d.1742) calatorea o data prin tara in cautarea adevarului, cand a ajuns in fata unei prapastii adanci, peste care atarna o punte pe care nu putea trece decat o singura persoana. Cand Mukaku a facut un prim pas, de incercare, el si-a dat seama ca puntea era foarte alunecoasa.  Temandu-se sa treaca, el a ramas ezitant la capatul puntii. La un moment dat, a aparut un calator orb, care      s-a descaltat de sandale si a trecut peste punte fara nici un fel de probleme. Mukaku si-a dat seama ca poate face la fel ca omul cel orb, si a trecut intr-adevar puntea, fara teama. Cand omul priveste prin ochii inimii, nu prin ochii mintii, el nu se mai teme de nimic. Pornind de la acest principiu, Mukaku a fondat mai tarziu Scoala Fara Ochi.

Pentru a-si amplifica viteza tehnicilor, unii maestri in artele martiale obisnuiau sa practice prinderea vrabiilor. Folosind drept momeala boabe de orez, ei atrageau pasarile cat mai aproape de ei, astfel incat sa le poata prinde cu mainile. Cand pasarile erau suficient de aproape, ei se ascundeau dupa o usa glisanta din hartie si apoi incercau sa deschida usa si sa prinda vrabia dintr-un singur salt.

In Japonia de altadata au existat doi maestri samurai vestiti pentru prinderea vrabiilor: Teishun si Genban. Genban recunostea insa ca tehnica lui Teishun era mult superioara propriei sale tehnici. Atunci cand le prindea, el aproape ca omora vrabiile pe care le prindea in pumni. In schimb, Teishun putea prinde o vrabie, dandu-i apoi drumul fara ca aceasta sa pateasca nimic. Mai mult, el putea face acest lucru fara a speria celelalte pasari din jur.

Maestrul Zen Takuan (1573-1645) a fost instructorul multor spadasini celebri. Iemitsu (1604-1651), cel de-al treilea Shogun Tokugawa, a primit o data un tigru ca un cadou din partea curtii coreene. Se spune ca Iemitsu l-a provocat imediat pe maestrul spadasin Yagyu Tajima Munenori (1571-1646) sa supuna animalul. Munenori a acceptat provocarea si a intrat in cusca, absolut incre­zator. Chiar cand animalul era pe punctul de a sari, el l-a impuns in frunte cu sabia sa de fier. Tigrul a dat imediat inapoi si nu a mai indraznit sa se apropie de el. Takuan, care era si el de fata, l-a ironizat pe Munenori: „Nu ai folosit abordarea corecta”. Dupa care Takuan a intrat in cusca cu mainile goale. Cand tigrul s-a pregatit sa-l atace, el l-a prins rapid intre maini si a inceput sa-i mangaie cu blandete fata si urechile. Animalul s-a calmat imediat, torcand si alintandu-se in bratele calugarului Zen. „Asa trebuia sa procedezi!” a exclamat Takuan.

Iemitsu avea de asemenea o maimutica extrem de agila si foarte inteligenta. Dorind sa vada daca vreunul din spadasinii sai putea lovi maimuta, el le-a ordonat acestora sa incerce. Maimutica statea langa shogun, si nici unul din spadasini nu a reusit sa atinga maimuta cu sabia de lemn, nici chiar marele Munenori. Provocat, Takuan si-a scos si el batul de lemn (specific calugarilor Zen), si imediat maimuta s-a dat inapoi, speriata la culme.

„Cum ai reusit?” au dorit sa stie toti cei de fata.

„Simplu. Toti spadasinii au facut un pas inapoi, de teama sa nu-l loveasca pe shogun. Eu nu m-am preocupat deloc de acest lucru, iar maimuta si-a dat imediat seama si a realizat ca nu mai are nici o scapare”.

Intr-o zi, Munenori a incercat sa imite performanta marelui antrenor de cai Magaki Heikuro, care calarise un cal urcand si coborand cu el peste niste trepte foarte abrupte din piatra. Munenori nu a reusit, asa ca i-a cerut sfatul lui Takuan.

Takuan a preferat sa incerce mai intai el, si foarte sigur de sine, a trecut cu calul in galop peste treptele de piatra. Munenori era consternat: „Cum Dumnezeu ai reusit sa faci acest lucru?”

Takuan i-a raspuns printr-o ghicitoare Zen: „Nu a existat nici un calaret pe cal, nici un cal sub calaret!

Intr-o zi, Takuan l-a vazut pe shogun sarind inainte si inapoi de pe veranda casei sale, in ploaie, si l-a intrebat ce face.

„Imi perfectionez tehnica fulgeratoare. Practic evitarea picaturilor de ploaie. Uite, aproape ca nu m-am udat”. 

„Foarte impresionant, i-a raspuns Takuan, dar eu sunt inca si mai rapid.

„Oare? l-a provocat Iemitsu. Ce-ar fi sa-mi faci o demonstratie?”

Takuan a coborat in gradina cu botinele sale greoaie din lemn si a fost muiat instantaneu de ploaie.

„Ce fel de tehnica fulgeratoare este asta?” l-a intrebat Iemitsu.

„Cand ploua, te uzi. Este foarte natural. Evitarea picaturilor de ploaie este o prostie si o pierdere de timp”.

Scuzele tale sunt raiul”, i-a strigat Hakuin. (Cum codul samurailor le cerea acestora sa fie mereu in garda, corect imbracati si gata sa-si dea viata, Hakuin a scris odata ca un samurai devotat ar putea realiza intr-o singura luna ceea ce i-ar trebui un an sa faca unui calugar).

A existat cel putin un preot Zen care era totodata si un mare maestru in artele martiale: Takeda Motsugai (1794-1869), fondatorul Scolii de Arte Martiale Fusen. Supranumit „Preotul Pumnului”, Motsugai obisnuia sa se imbrace in haine jerpelite si era confundat adeseori cu un cersetor. Intr-o zi, Motsugai trecea prin holul principal, in care un grup de soldati se antrenau in lupta cu baioneta. El s-a oprit sa-i priveasca, iar soldatii s-au simtit ofensati, convinsi ca isi batea joc de ei. Seful soldatilor l-a provocat pe Motsugai la un duel, convins ca zdrentarosul calugar va fi o victima sigura.

„Eu sunt calugar si nu pot purta o arma, dar am aceste lucruri” i-a spus Motsugai, care a scos din buzunar doua bile din lemn.

Cand seful furios al soldatilor s-a repezit cu baioneta catre pieptul lui, Motsugai a prins-o intre cele doua bile din lemn si a oprit atacul. Cand le-a dat drumul, soldatul a cazut pe spate. Dandu-si imediat seama ca are in fata un maestru in artele martiale, el si-a cerut imediat scuze si s-a inclinat adanc in fata lui.

Se mai spune ca puternicul Motsugai a fost provocat odata de o femeie-luptator. La varsta de 27 de ani, Lady Shuei din clanul Matsudaira l-a provocat pe Motsugai la duel. Arma aleasa era o halebarda cu o greutate de 75 de kilograme. Dupa ce s-a luptat cu Shuei timp de o zi si o noapte, Motsugai a declarat remiza.

Se spune ca Motsugai avea picioare foarte rapide, putand merge pe distante lungi si alerga fara sa oboseasca vreodata. El le-a spus discipolilor sai: „Daca doriti sa aveti un mers foarte rapid, trebuie: sa mergeti drept, sa nu va lasati ochii distrasi de priveliste, sa nu mergeti in grup, sa va lasati greutatea in principal pe piciorul stang si sa va balansati mainile in timp ce mergeti”.

Odata, Motsugai l-a vizitat pe stapanul tinutului Mihara, care i-a aratat o pictura a unei gaste solitare, executata de un artist aflat in slujba acestuia. „Gastele zboara intotdeauna in card, i-a spus printul lui Motsugai, nemultumit, si mie mi se pare ca aceasta gasca isi ignora tovarasele”. Auzind aceste cuvinte, Motsugai si-a scos imediat pensula si a adaugat pe panza urmatoarea inscriptie: „Aceasta gasca se afla in fruntea cardului; vor mai urma si altele”. Si astfel, printul a ramas mult mai multumit de pictura.

Evident, au existat si foarte multi maestri Zen care nu au fost simultan si maestri in artele martiale. Muso Kokushi(1275-1351) calatorea odata insotit de unul din adeptii sai, un maestru spadasin. In timp ce se aflau la bordul unui vas, un calator beat si agresiv a dat navala si a cerut sa fie primit la bord, desi vasul era plin la capacitate. El a sarit imediat in barca si a inceput sa o balanseze, dezechilibrand-o. Temandu-se ca barca s-ar putea rasturna, Muso i-a cerut pasagerului turbulent sa se linisteasca. Suparat, acesta l-a lovit in cap pe Muso cu evantaiul sau din fier. Desi sangele ii curgea abundent din rana, Muso nu s-a clintit si l-a silit pe zurbagiu sa se aseze. Cand au ajuns pe celalalt mal, tovarasul lui Muso, maestrul spadasin, s-a dat jos din barca si a asteptat, cu palma pe manerul sabiei, asteptand ca betivul sa se dea jos. Acesta si-a dat seama ce se intampla si a refuzat sa coboare. Atunci, Muso a intervenit a doua oara, si-a luat tovarasul de brat si i-a spus: „Lasa-l sa plece. Fii un bun budist”.

Suzuki Seibee a fost un maestru al Scolii Kito de Jujutsu. Cand Printul Sakai a auzit de reputatia lui Suzuki ca maestru in artele martiale, el l-a convocat la castel ca sa se convinga daca zvonurile erau adevarate. Printul l-a ales pe cel mai puternic samurai al sau si i-a ordonat lui Suzuki sa-l provoace la lupta. Dupa ce i-a spus printului ca „un concurs superficial nu este tot una cu un test adevarat”, Suzuki a cerut o pensula si cerneala ca sa se pregateasca. Tinand un cartonas pentru poezii in mana sa stanga, el s-a adresat asistentei:

Voi scrie un poem pe acest cartonas. II voi lasa pe adversarul meu sa imi tina mana mea stanga si sa imi aplice orice tehnici doreste, in timp ce eu voi continua sa scriu”.

 Apoi, Suzuki si-a intins bratul stang, lasandu-si adversarul sa il prinda. Acesta i-a luat bratul si a inceput sa il rasuceasca, sa traga si sa impinga de el, dar bratul lui Suzuki parea sa fie neclintit, asa ca el si-a putut termina in liniste poemul. I-a aratat apoi printului cartonasul: liniile erau perfect drepte si nu exista nici cea mai mica imperfectiune.

Suzuki l-a lasat apoi si pe print, la fel ca si pe oricine altcineva dorea sa incerce, sa-i tina bratul stang, continuand sa scrie poeme cu caractere perfecte. Dupa care a zambit si le-a spus: „Aceasta este esenta yawara-ei (arta flexibilitatii)”. Convinsi, printul si asistenta sa au devenit cu totii discipolii lui Suzuki.

Aceasta  pictura a lui Yoshitoshi (1839-1892) o ilustreaza pe maestra budo Oiko dandu-i o lectie luptatorului ratacitor Saeki. Cand Saeki a incercat sa o molesteze pe frumoasa si tanara femeie, aceasta i-a prins si i-a rasucit bratul, dupa care l-a tarat pana la locuinta ei, unde l-a silit sa manance turte de orez pe care le arsese si care aveau consistenta unei pietre. Desi aparent era torturat, cand Oiko i-a dat in cele din urma drumul lui Saeki, acesta a descoperit ca dobandise o mare putere.

 

Ca maestru al spadei, lui Tesshu i s-a cerut de multe ori sa autentifice diferite lame de sabii lucrate foarte fin. In loc sa examineze cu atentie lama si sa verifice semnatura faurarului, comparand-o cu cele deja autentificate proces care putea dura si luni de zile Tesshu se limita sa ia sabia in dojo, sa scoata un strigat si sa o vanture de cateva ori. Acest procedeu era suficient pentru ca el sa-si dea seama daca sabia era autentica sau nu.

Ca maestru al spadei, lui Tesshu i s-a cerut de multe ori sa autentifice diferite lame de sabii lucrate foarte fin. In loc sa examineze cu atentie lama si sa verifice semnatura faurarului, comparand-o cu cele deja autentificate proces care putea dura si luni de zile Tesshu se limita sa ia sabia in dojo, sa scoata un strigat si sa o vanture de cateva ori. Acest procedeu era suficient pentru ca el sa-si dea seama daca sabia era autentica sau nu.

Tesshu le spunea uneori discipolilor sai: „Atunci cand vine cineva la dojo ca sa va provoace, priviti cu atentie talpa sandalelor lui de lemn, atunci cand isi schimba la intrare hainele ca sa intre in sala principala. Daca ele nu sunt tocite egal, puteti fi siguri ca nu este vorba de un om echilibrat si de un mare spadasin”.

Lui Tesshu ii displaceau persoanele care atacau slabiciunile semenilor lor pentru a-si dovedi superioritatea asupra acestora. El le spunea discipolilor sai: „In sala de antrenament ca si in viata nu trebuie sa profitati niciodata de slabiciunile celorlalti. Profesati intotdeauna la cel mai inalt nivel”.

In sala de antrenament a lui Terada Gorozaemon (1744-1825) nu se practicau decat tehnicile prescrise (kata). Intr-o zi, studentii avansati l-au intrebat daca este dispus sa se angajeze intr-o lupta libera cu ei, cu bastoane din bambus. Terada nu a fost prea incantat, caci era limpede ca adeptii lui erau convinsi ca antrenamentul kata nu era adecvat pentru ei. De aceea, el le-a ingaduit sa poarte armuri de corp, in timp ce el nu purta nici un fel de protectie si nu avea in mana decat o sabie scurta din lemn. 

 Lupta a inceput, dar de indata ce un adept se gandea: „Am sa-l lovesc la cap!”, Terada striga cu voce tare: „Incearca numai, si eu am sa-ti strapung corpul!” Daca adeptul se gandea: „Nu, am sa-l ating la incheietura”, Terada ii si raspundea: „Incearca numai, iar eu am sa-ti tai de tot mana”. Adeptii lui Terada erau con­sternati, fiind incapabili sa faca chiar si cea mai mica miscare care sa ramana nedetectata de acesta.

Cand l-au intrebat cum de reusea sa le citeasca gandurile, Terada le-a raspuns: „Scopul artei sabiei este de a dezvalui adevarata natura a vietii si a mortii.

Daca mintea ta este luminoasa si pura, eliberata de confuzie si de rautate, ea poate reflecta gandurile adversarului tau la fel de clar ca si o oglinda”. Dupa care a adaugat: „Toate secretele scolii noastre sunt continute in kata “.

Vindecarea a fost intotdeauna un aspect important in budo, iar uneori artele vindecarii prevalau chiar in fata celor martiale. Nakura Naoken a fost un maestru al Yoshin Jujutsu, dar si un spadasin Shinto. El conducea o sala de antrenament in districtul Senju din Edo. Nakura era de asemenea foarte priceput in seikotsu-jutsu, arta de a pune oasele la loc (oarecum asemanatoare cu tratamentul chiropractic occidental), in anul 1773, in Edo s-a produs un mare incendiu, si mii de oameni si-au rupt oasele incercand sa scape de flacari. Nakura avea atat de multi pacienti incat si-a inchis sala de antrenament in artele martiale si a transformat-o intr-o clinica de tratament. Sistemul lui, care avea la baza deopotriva cunoasterea artelor martiale si a celor vindecatoare, reprezinta principala sursa a tehnicilor de seikotsu practicate astazi.

Jirokichi Yamada (1863-1931) a fost un maestru spadasin din Scoala Jikishin-kage. Se spune ca odata, pe cand Yamada se plimba alaturi de maestrul sau, Kenkichi Sakakibara (1829-1894), batranul maestru s-a impiedicat de o groapa. Geta lui Sakakibara (sandala din lemn specifica vechiului stil japonez) a zburat din piciorul acestuia, dar inainte ca piciorul sa atinga din nou solul, Yamada si-a scos propria lui geta si a  plasat-o sub talpa maestrului sau. Motto-ul lui era: „Cine este neglijent in micile aspecte este neglijent in toate, si nu va realiza niciodata lucruri deosebite”.

Yamada obisnuia sa stea la usa salii de antrenament cu o sabie de bambus in mana, observandu-si studentii. Cei care isi tarau picioarele sau care se comportau intr-o maniera neatenta primeau pe loc o lovitura la fluierul piciorului din partea lui Yamada. „Arta sabiei nu incepe si nu se termina la poarta salii de antrenament!” tuna si fulgera el.

Yamada era o persoana foarte meticuloasa. El isi tinea toate documentele referitoare la arta clasica a sabiei pe care le primise de la maestrii sai infasurate intr-un sul de hartie rezistent la foc. Documentele erau depozitate in ordine intr-un cufar care putea fi mutat foarte rapid in caz de necesitate. El obisnuia sa spuna: „Este de datoria mea sa pastrez aceste documente nepretuite pentru generatiile urmatoare”. Cand s-a produs marele cutremur din anul 1923, Yamada a smuls instantaneu cutia din raftul ei si s-a pregatit de plecare. Dintr-o data, prin minte i-a trecut insa urmatorul gand: „Ce o sa spuna oamenii vazand un samurai alergand ca sa protejeze niste posesiuni materiale? Este o prostie sa salvezi niste documente cu pretul renuntarii la spiritul samu­raiului de a servi societatea”. Dupa care Yamada a aruncat cufarul si a alergat in strada ca sa-i ajute pe oameni sa scape de daramaturi si de incendiile create (de altfel, documentele au scapat neatinse).

Kyu Zen Ichimi, „Arcul si zenul sunt unul si acelasi lucru”, caligrafie pe un evantai de Kenzo Awa (1880-1939), eroul din lucrarea Zenul si arta de a trage cu arcul, a lui Eugen

 Herrigel. Awa si Herrigel au avut odata urmatorul dialog pe tema zenului:

„Adevarata arta este lipsita de tel!” a declarat Awa.

Cum poate fi invatat acest lucru?” a intrebat Herrigel.

„Detasandu-te, renuntand la tine insuti si la toate celelalte, astfel incat in tine sa nu mai ramana nimic altceva decat o tensiune lipsita de orice tel”.

„Altfel spus, trebuie sa-mi propun ca tel sa fiu lipsit de orice tel?”

„Nimeni nu m-a mai intrebat asa ceva pana acum, asa ca nu stiu ce sa raspund”.

Jozai Senjo, „Intotdeauna prezent pe campul de lupta”, de Hakudo Nakayama (1895-1958). Hakudo a fost parintele Iaido-ului modern, arta de a manevra sabia, fiind foarte bun prieten cu Morihei Ueshiba (parintele Aikido-ului) si cu Gichin Funakoshi (parintele Karate-ului modern).

Moto-ul lui personal era: jozai senjo – „Fii intotdeauna prezent pe campul de lupta al vietii, gata sa faci fata oricarei provocari”. Hakudo si-a sintetizat intreaga filosofie a Iaido-ului in urmatoarele versuri: Nu taia, Nu te lasa taiat, Iesi de pe cale si dobandeste victoria benefica.

Spadasinul Junichi Haga, unul din discipolii lui Hakudo Nakayama, nu se temea de nimeni, asa ca l-a provocat la lupta pe Morihei Ueshiba, cel mai mare maestru in artele martiale al timpului (daca nu cumva al tuturor timpurilor). Inarmat cu o sabie de lemn, Haga s-a repezit asupra lui Morihei, dar marele maestru a disparut subit. Haga a privit in jur si l-a descoperit pe Morihei stand in fata lui.

„Te-ai convins?” l-a intrebat Morihei.

„Nu inca!” a strigat Haga, dupa care s-a aruncat din nou intr-un atac furios. Lucrurile au continuat astfel pana cand lui Haga i s-a taiat respiratia, fara sa fi reusit sa-l atinga vreodata pe Morihei.

„Ti-a fost de ajuns?” a vrut sa stie Morihei.

Cand Haga a scuturat negativ din cap, Morihei l-a prins intr-un cleste ca de fier. 

„Nu te mai poti misca, nu-i asa?” a spus el.

„Pot sa-mi mai misc inca picioarele”.

„Esti dispus sa te predai acum?”

„Nu, ma mai pot misca inca”, a insistat Haga.

„In ce fel?”

„Imi mai pot misca inca limba”, a spus Haga.

Morihei a zambit si i-a dat drumul lui Haga. „As zice ca ai scos ce-a fost mai bun in mine. Imi place felul tau de a fi”.

Kanryo Higaonna (1853-1917), considerat parintele stilului de karate Goju-ryu, a dus o viata frugala. Desi nu avea niciodata prea multi bani, nu accepta sa fie platit de discipoli si nu le ingaduia acestora decat cel mult sa-i aduca ofrande in hrana, o data sau de doua ori pe an.

Discipolii lui Higaonna erau de parere ca un maestru atat de bun ar trebui sa aiba mai multi adepti, asa ca i-au sugerat sa puna o placuta la intrarea in scoala, la fel ca alte dojo-uri. Kanryo a refuzat: „Daca as atarna o placuta, ar fi ca si cum as invita pe toata lumea sa vina sa se antreneze, lucru care ar fi inacceptabil. Predarea unei arte martiale este ca si cum i-ai da cuiva in mana o arma. Daca armele ajung pe mana unor nepriceputi, acestia pot rani oameni nevinovati”.

Cel mai bun student al lui Higaonna a fost Gojun Miyagi (1888-1953), fondatorul propriu-zis al stilului Goju-ryu. Miyagi avea multi studenti, dar el nu dorea sa le acorde acestora gradatiile dan, desi acest sistem fusese adoptat de aproape toate scolile de arte martiale. Miyagi era de parere ca sistemele de evaluare bazate pe grade creau nivele artificiale de realizare, oamenii fiind judecati in functie de gradul lor, nu dupa caracter. Mai mult, Miyagi isi instruia adeptii sa pastreze secret faptul ca practicau karate, spre deosebire de studentii altor dojo-uri, care se laudau pe unde apucau cu dan-ii lor.

Iata cateva din maximele faimoase ale lui Miyagi:

Daca simti ca iti pierzi cumpatul, retrage-ti mana; daca mana ta a luat-o inainte, echilibreaza-ti cumpatul.

Adevarata victorie consta in infrangerea naturii tale inferioare. Acest triumf este mult superior cuceririi oricarui alt dusman. Strategia suprema consta in a obtine victoria cu ajutorul virtutii si al perseverentei, nu prin lupta.

Pamantul, Cerul si Karate-ul sunt unul si acelasi lucru. Asa cum soarele rasare si apune, cum apa oceanelor se ridica si coboara, la fel circula energia ki prin corpul uman. Cunoasteti relatia care exista intre momentul zilei si punctele vitale ale corpului.

Maestrul de karate Kanken Toyama le-a spus o data studentilor lui: „Tehnicile secrete pornesc intotdeauna de la tehnicile de baza; tehnicile de baza au ca finalizare tehnicile secrete. La inceput nu exista secrete, dar la sfarsit exista. Cheia succesului este antrenamentul continuu”.

In anul 1947, in timpul ocupatiei militare ame­ricane, Toyama a fost atacat subit de un grup de soldati americani beti. Data fiind epoca, ar fi fost inutil din partea lui Toyama sa riposteze, caci ar fi fost aruncat cu siguranta la inchisoare, chiar daca se afla in autoaparare. De aceea, el a preferat sa incaseze toate loviturile, fara sa sufere insa nici o rana. Mai mult, aproape ca nu avea nici o vanataie. Unul din aspectele antrenamentului traditional in karate consta in intarirea corpului si in umplerea lui cu o energie protectoare pentru ocazii cand este imposibil sa ripostezi sau sa eviti toate loviturile.

Odata, cand Kyuzo Mifune a vizitat un dojo de karate, unul dintre karatisti i-a facut o demonstratie de spargere a tiglelor. Dupa ce acesta a spart un anumit numar de tigle asezate una peste alta, el l-a intrebat pe Mifune: „Poate un judocan sa faca asa ceva?”

„Da, e foarte usor”, i-a raspuns Mifune.

„Chiar asa? Am putea vedea si noi ce fel de tehnica ar folosi judocanul?”, l-a provocat karatistul. 

„Desigur. Te rog, pregateste tiglele. Ma voi intoarce intr-un minut”, a dat instructiuni Mifune.

La scurt timp, Mifune s-a intors cu un ciocan.

„Sper ca nu te vei folosi de acea unealta pentru a sparge tiglele!”, a protestat karatistul.

„De ce nu? Ti-am spus ca este foarte usor. In Judo, principiul esential este folosirea eficienta a energiei ki”.

Saburo Minaki (1906-1988), al 17-lea maestru al Scolii Hontai Yoshin, era un om cu o statura micuta, aparent fragila. El a fost provocat de multi maestri ai altor scoli de artele martiale. De cate ori il vedeau, acestia radeau de inaltimea lui: „Tu esti maestrul!?” Dar nimeni nu a reusit sa-l invinga vreodata pe Minaki.

Mai mult, multi erau speriati inca inainte de inceperea luptei de demonstratia pe care le-o facea luand o piatra si faramand-o in bucati cu mainile goale. Abia atunci le spunea el: „Puterea exterioara cu care va laudati voi nu este adevarata putere; aceasta este ascunsa adanc in interiorul omului”.

Minaki era foarte selectiv cu cei pe care ii accepta ca discipoli: „Budo este o arta foarte rafinata. Daca nu doriti sa obtineti mintea unui buddha, nu veti deveni niciodata un adevarat maestru in artele martiale”.

Rinjiro Shirata a fost un mare maestru de Aikido. Pe cand era inca foarte tanar, Shirata a fost trimis la Osaka de catre maestrul sau, Morihei Ueshiba, ca sa creeze acolo un centru de Aikido. Unul din principiile din Aikido este muteiko,„non-rezistenta”. Odata, Shirata le explica acest principiu unui grup de practicanti ai artelor martiale, cand cel mai puternic dintre ei a sarit in sus si a inceput sa strige: „Ce prostie! incearca sa nu rezisti acestei lovituri!” Omul a sarit asupra lui Shirata, dar s-a trezit pe loc la pamant, prins de mana lui Shirata precum un fluture de un ac. „Acum intelegi ce am vrut sa spun?” l-a intrebat zambind Shirata. „Nimeni nu se poate opune non-rezistentei”.

Mult mai tarziu, cand Shirata avea 75 de ani (el a continuat sa se antreneze pana la sfarsitul vietii sale, cand avea varsta de 80 de ani), un luptator profesionist pe nume Fujinami a aparut in sala de antrenament, insotit de un jurnalist sportiv si de un fotograf. In oras se tinea un concurs de lupte profesioniste, si el auzise vorbindu-se de un batran maestru de Aikido. La inceput, Shirata a refuzat sa-i predea lui Fujinami, caci venise fara o scrisoare de introducere, dar i-a ingaduit sa asiste la antrenament. Dupa o vreme, Shirata si-a dat seama ca luptatorul era convins ca invatase tehnicile, numai din priviri, asa ca i-a permis sa intre in arena, dar acesta s-a trezit de fiecare data pus la pamant. A doua zi, presa locala vuia de titluri de genul: „Bunicul Aikido-ului pune la pamant un campion al luptelor profesioniste”. Fujinami i-a trimis apoi lui Shirata o scrisoare in care i-a multumit cu recunostinta pentru lectia primita.

In sfarsit, o veche cunostinta mi-a relatat urmatoarea istorie referitoare la maestrul sau de Kendo.

„Maestrul meu de Kendo a suferit a suferit un atac de inima si a intrat in coma. Intrucat faceam parte din personalul spitalului, l-am putut vizita imediat. Cand am ajuns in camera lui, el isi exersa strigatele folosite in luptele de Kendo, desi era inca inconstient. Cand si-a revenit in simtiri, l-am intrebat cu cine se luptase.

–  Cu Emma (Regele Hadesului), mi-a raspuns el.

–  Si cine a castigat?

–  Eu. L-am scarmanat bine de tot, mi-a raspuns el, zambind sugubat. A murit in aceeasi seara.”