Toate la timpul lor – COMPUTERUL SI COPILUL PRESCOLAR

De obicei, discuþiile cu privire la utilizarea noilor tehnologii de cãtre copii se învârtesc în jurul unor remarci de tipul „Cu cât mai de mici, cu atât mai bine! Sã-i pregãtim pe copiii noºtri pentru viitor!”. Însã, dupã cum s-a vãzut, pregãtirea pentru viitor implicã un set cu totul diferit de abilitãþi. „Timpul petrecut la calculator în primii ani de viaþã”, scria Dr. Jane Healy, „nu doar cã face sã scadã timpul petrecut cu activitãþi importante pentru dezvoltarea copilului, ci poate chiar sã creeze proaste obiceiuri de învãþare, ducând la o slabã motivaþie ºi chiar la simptome de dizabilitãþi de învãþare”.[1] Marie Randazzo este o educatoare din Illinois care a refuzat sã-ºi înveþe fetiþa de vârstã preºcolarã sã stea la calculator de la o vârstã fragedã. Care sunt consecinþele? O mãrturiseºte ea însãºi: „Oamenii sunt oripilaþi atunci când le spun cã fiica mea de ºase ani nu foloseºte computerul. Eu cred cã fiica mea este extrem de generoasã ºi empaticã, ºi este foarte imaginativã. Nu am computere în sala de clasã fiindcã eu cred cã se interpun în calea interacþiunii sociale ºi a dezvoltãrii imaginaþiei – indiferent cât de creativ se presupune a fi, tot computerul este cel care dicteazã. În fapt, cred cã este de datoria noastrã, ca adulþi, sã-i protejãm, iar nu sã-i expunem la aºa ceva”.[2] Nu toþi copiii au însã pãrinþi la fel de responsabili. Dr. Jane Healy descria într-una din cãrþile sale cazul unui astfel de copil, pe nume Caroline: „Când pãrinþii fetiþei au luat hotãrârea sã o ia cu ei în vacanþa lor din Colorado pentru schi, bineînþeles cã au refuzat sã împacheteze în bagajele lor ºi computerul personal al Carolinei, mouse-ul ei, precum ºi colecþia ei de treizeci de CD-uri. Însã Carolinei îi este dor de fiorii de «plãcere electronicã» cu care s-a obiºnuit! Fetiþa are patru ani ºi jumãtate. Crescând alãturi de niºte pãrinþi cu înclinaþie pentru noile tehnologii, ea a început sã foloseascã computerul încã de pe când era foarte micã, uneori ºi pânã la patru ore pe zi. Pãrinþii ei i-au încurajat interesul, deºi la televizor nu o lãsau mai mult de o jumãtate de orã pe zi. I-au cumpãrat cu precãdere programe ce pãreau foarte educative ºi stimulatoare, cu titluri cuprinzând cuvinte precum «cunoaºtere» ºi «salt peste partea de început». – Fetiþa noastrã ar sta toatã ziua la calculator, dacã i-am da voie!, mãrturisea mândrã foc mama ei. În week-end-uri, toatã familia îºi ia micul dejun în faþa computerului. Staþi numai sã vedeþi cât de bine se pricepe sã foloseascã acele programe!”. „Da!!! Nivelul cinci!” „Aplecatã plinã de frenezie pe marginea unui scaun în biblioteca ºcolii, Caroline atacã un program de tip joc cu o intensitate aproape nebuneascã. Întreg corpul i se tensioneazã ºi tremurã în timp ce ea se pierde instantaneu în cãutarea drumului prin tot felul de labirinturi. Sunt ºocatã – nota Dr. Healy – de nivelul de stress din corpul tensionat al copilei. Mã gândesc la studiile ce aratã cã acei copii expuºi la vârste fragede la un stress continuu vor suferi mai târziu, dupã toate probabilitãþile, alterãri neuro-hormonale care îi vor lãsa mult mai expuºi la stress ºi la depresie pe întreaga duratã a vieþii. – Da!!! Nivelul cinci!, exclamã fetița printre dinþii strânºi, în timp ce pãrinþii îi zâmbesc aprobator. Rapid, Caroline trece la un alt program familiar, în care «conduce» o maºinã printr-un peisaj animat, culegând diverse lucruri în timp ce merge sã rezolve o anumitã problemã (acest tip de program este vândut sub titulatura de «rezolvare interactivã a problemelor»). Caroline îºi duce vehiculul în vitezã de-a lungul ecranului, urmând «trucurile» pe care le-a învãþat deja (de pildã, sã ridice de jos frânghia) ºi lovindu-se repetat de drumuri înfundate. Mâna ei de pe mouse este iute ca fulgerul, ºi manevreazã cu dexteritatea unui pilot de curse. – De ce ai ridicat frânghia?, mã interesez eu. Caroline dã din umeri. Ochii ei nu pãrãsesc o clipã ecranul. – La ce o sã foloseºti frânghia?, insist eu cu blândeþe. În realitate, se dovedeºte cã fetiþa nu înþelege nici «harta mentalã» a spaþiului prin care goneºte, nici natura de cauzã-efect a problemei; departe de o «rezolvare de problemã» în sens cognitiv, ea nu face altceva decât sã sarã peste obstacole succesive cu cea mai mare vitezã posibilã. Trecem în goanã prin mai multe alte programe. Toþi, cu excepþia fetiþei, obosim. Sunt curioasã cum de aceºti oameni, care sunt niºte pãrinþi inteligenþi ºi preocupaþi de binele copilului lor frumos ºi deºtept, pe care îl iubesc mult, nu se îngrijoreazã de timpul îndelungat pe care fetiþa lor îl petrece la calculator ºi de lipsa dezvoltãrii abilitãþilor ei sociale. – Ei bine, uneori ne îngrijorãm un pic, recunoaºte mama fetiþei. Dar apoi ne uitãm la toate lucrurile pe care le învaþã ºi cât de mult îi place. Ea ne vede ºi pe noi petrecând mult timp la computerele noastre. Da, are unele dificultãþi de comunicare cu ceilalþi copii…”. „Se fac profituri substanþiale din intenþiile bune ale unor astfel de pãrinþi” „Caroline este înscrisã la o grãdiniþã privatã inovatoare ºi de renume, cu o organizare de primã mânã pentru copiii preºcolari. – Ce pãrere are educatoarea ei despre folosirea computerelor de cãtre copiii de patru ani?, întreb eu. – Nici nu vrea sã audã de ele în sala de clasã!, râde mama Carolinei. Ea nu e de acord cu folosirea computerelor de cãtre preºcolari”.[3] De aceeaºi pãrere este ºi Dr. Jane Healy, care conchide: „Am ajuns, legat de computere – sau cel puþin de modul în care sunt folosite în ziua de azi – la concluzia cã nu sunt necesare ºi nici mãcar de dorit în viaþa celor mai mulþi copii sub vârsta de ºapte ani (desigur, cu excepþia copiilor ce suferã de un anumit handicap). Îmi dau seama cã opinia mea nu este una popularã, în special pentru anumiți pãrinþi precum cei ai Carolinei, care au investit bani, timp, mândrie ºi încredere într-un «educator electronic». Opinia mea va fi chiar ironizatã în gura mare de cei care fac profituri substanþiale din intenþiile bune, dar prost direcþionate ale unor astfel de pãrinþi. (…) ªi, într-adevãr, sunt implicate câºtiguri masive aici. Programele pentru preºcolari constituie astãzi o niºã a pieþei aflatã în dezvoltare rapidã, ºi sunt disponibile «ore de calculator» în care pãrinþii îºi pot înscrie copiii de doar doi ani ºi jumãtate – iar mulþi dintre ei ajung acolo deja familiarizaþi cu computerul!”.[4] Din fericire, mai existã ºi pãrinþi responsabili ºi conºtienþi. De pildã, un inginer de software industrial din Frankfurt (Germania) declara: „Sã-i cumpãr fiicei mele de patru ani un computer?… Ce aberaþie! Ea are nevoie în primul rând sã-ºi dezvolte mintea, sã înveþe sã scrie, sã înveþe matematica. Trebuie sã înþelegem cã un computer poate face doar ceea ce îi spune mintea omului sã facã. Iar copiii noºtri au nevoie de o minte bunã, ca sã poatã folosi un computer aºa cum trebuie!”.[5] „Virtualul este vãzut ca o versiune îmbunãtãþitã a realitãþii…” Vorbind despre „realitatea” virtualã, Ada Louise Huxtable scria în cartea sa „The Unreal America” („America irealã”): „Experienþele-surogat ºi mediile-surogat au devenit azi modul de viaþã al americanilor (ºi, am adãuga noi, al românilor – ºi, în general, al întregii lumi). Nu se mai face distincþia – nici mãcar nu se considerã necesarã! – între real ºi virtual; accentul se pune mai mult pe acesta din urmã, vãzut ca o versiune îmbunãtãþitã a realitãþii, cu defectele ei corectate, mai «accesibilã» ºi cu o «interfaþã mai prietenoasã cu utilizatorul» – însã lipsitã în mod izbitor de rezonanþele istorice ºi artistice ale oricãrui act creator autentic”.[6] Dr. Jane Healy îºi amintea de o întâmplare ce ilustreazã foarte grãitor impactul acestei preferinþe pentru realitatea virtualã în vieþile noastre: „Nu cu mult timp în urmã, am însoþit un grup de turiºti pe un traseu în Munþii Stâncoºi. În grupul nostru era ºi un copil de vreo cinci ani, care pânã atunci dusese o viaþã ordonatã ºi privilegiatã într-unul dintre oraºele mari de pe Coasta de Est. Acest copil era iremediabil încurcat de noua experienþã ºi foarte spontan în a-ºi exprima nedumerirea. – Mami!, striga el la fiecare nouã formaþiune de roci care ne apãrea în cale. Astea sunt fãcute de oameni? – Nu, sunt naturale. Însã explicaþiile rãbdãtoare ale mamei sale nu contribuiau prea mult la înlãturarea scepticismului sãu. – Ei bine, ãsta e fãcut de oameni?, spunea el arãtând cãtre muntele din apropiere. Aproape cã mã aºteptam sã se intereseze ºi de originea biologicã a ghidului nostru! Dupã douã ore de mers pe munte, zãpãceala lui nu i se ostoise. Pentru un copil care în mod evident îºi petrecuse mai mult timp la Disneyland decât în parc, realizarea distincþiei dintre lumea realã ºi cea virtualã reprezenta cu adevãrat o mare provocare conceptualã. Mã întreb dacã în cele din urmã nu va decide cã lipsa de predictibilitate ºi relativul disconfort prezentate de lucrurile reale nu meritã efortul, în comparaþie cu ajustarea dupã preferinþe a realitãþii, care devine tot mai posibilã în ciberspaþiu.”[7] „Nu ºtim cãtre ce anume ne îndreptãm” Termenul de ciberspaþiu a fost folosit pentru prima datã de William Gibson în romanul sãu din 1984 „Neuromantul”, unde autorul l-a definit ca pe o „halucinaþie colectivã reflexã”. „Pe mãsurã ce copiii noºtri devin din ce în ce mai ispitiþi de o formã sau alta de halucinaþii digitale”, scria Dr. Jane Healy, „trebuie sã ne punem în mod serios problema viitorului experienþelor reale. Ar trebui, de asemenea, sã ne punem întrebarea de câtã supraveghere ar fi nevoie pentru cei ce cutreierã printr-un mediu în care, dupã cum s-a spus, prostul gust nu are alte limite în afara celor pânã la care poate duce imaginaþia”.[8] În cartea sa „Moths to the Flame” (în traducere liberã, „Ca fluturii atraºi de înºelãtoarea luminã”), Gregory Rawlings îºi punea întrebarea de mai sus, fãrã a gãsi însã un rãspuns simplu. El se teme cã, pe mãsurã ce înaintãm tot mai mult în lumile virtuale ce ne satisfac egoismul, pânã ºi întrebarea „Este real?” poate deveni mai întâi irelevantã, iar apoi chiar lipsitã de înþeles. „Folosirea experienþei sintetice”, scria Rawlings, „poate deveni atât de larg rãspânditã, încât unii dintre noi vor trebui sã facã un efort conºtient pentru a putea percepe realitatea ca fiind într-adevãr realã”. Lumea virtualã este într-adevãr o lume nouã, necunoscutã ºi imposibil de cunoscut. „Ne îndreptãm spre ea cu o vitezã la care ne vom frânge gâtul, ºi continuãm sã apãsãm pe acceleraþie”, nota acelaºi autor, „însã nu ºtim cãtre ce anume ne îndreptãm”.[9] Sã ne pãzim aºadar micuții de atracþia fatalã a lumii virtuale, în special la vârste fragede, dacã ne dorim sã avem copii inteligenþi, dezvoltaþi armonios, în al cãror suflet sã se pãstreze inocenþa copilãriei de odinioarã… Lect. univ. dr. Andrei Drãgulinescu Articol publicat în numãrul 63 (Aprilie 2014) al revistei Familia Ortodoxã.